imperiu, care ns nu va fi nici att de vast i nici aa durabil,cum s-a crezut. Hamurapi a domnit 43 de ani n mileniul II .Hr., iarprin opera sa legislativ va deveni cel mai renumit suveran alMesopotamiei.Vestita lege a lui Hamurapi, cu textul ei concis iclar, avnd 292 de articole ori paragrafe n care erau uniformizatedreptul civil, cel penal i cel comercial din ntregul imperiu,gravat n cel de-al 34-lea an de domnie a suveranului, care avea slase posteritii un model de claritate a enunurilor, redactatentr-un stil modern. Codul lui Hamurapi avea s fie descoperit laSusa n anul 1901, iar n prezent stela de diorit pe care fusese elgravat se afl la Muzeul Louvru din Paris. O mare nflorire o are nMesopotamia arte ceramicii, cci meterii locali care prelucrau lutulerau renumii prin oalele de mpodobite miestrit. Construciile lsatede acel mozaic de popoare, care avuseser dpret punct de interferengeografic Mesopotamia, aveau ziduri groase, fcute din crmid ars,ceea ce explic slaba lor rezisten n timp. naintea sumerienilornimeni n-a plmdit att de divers i artistic lutul, piatra i metalul,iar poeziile lor marcheaz debutul istoriei literaturii universale.Tot n Mesopotamia s-au organizat primele biblioteci ale lumii, elenumrnd mii de tblie din crmid cu scrieri literare i tiinifice. 2.DESCOPERIRI ALE CULTURII SUMERIENE Pornind axiomatic de la adevrulc conglomeratul de popoare care cu cteva mii de ani nainte a trit nMesopotamia a avut un destin ctitorial, el crend o cultur cu totulremarcabil pe acea ndeprtat treapt a istoriei terestre, s precizm cscrierea cuneiform a fost una dintre principalele surse decunoatere a dezvoltrii civilizaiei cu ncepere de prin mileniul alII-lea . Hr. De aici scrierea cuneiform, de tip analitic, s-arspndit n Antichitate la toate popoarele din Mesopotamia i dinvecintate. Nu este mai puin adevrat c la aceasta s-a ajuns printr-oevoluie ndelungat, pornind din mileniul al IV-lea . Hr. cnd n Sumercomunicarea scris se fcea prin semne i desene ce reprezentaudiferite obiecte, ca apoi prin succesive stilizri s se ajung lacaracterele numite cuneiforme. Poporului cunoscut n istorie subnumele de sumerian i revine i onoarea de a fi realizat pentru primadat o form de scriere n sistem fonetic. ntruct n scrierea sumeriansemnele grafice i sunetele sunt codificate, ele au putut fidescifrate cu un grad de acuratee acceptabil doar dup 4-5000 deani. Se tie c cele mai importante descoperiri n domeniul descifrriilimbilor antice aveau s se realizeze doar n secolul al XIX-lea, aacum se ntmpl nu numai cu limba sumerienilor ci i cu limbile chinez,greac, latin i ebraic. S ne gndim pentru un moment la adevrul legatde istoria romnilor, anume faptul c limba vorbit de vechii romanine este astzi la fel de puin cunoscut ca i cea vorbit de strmoiinotri daci, astfel c nu este uor s nelegem c strvechile culturii auavut tangene ntre ele, producndu-se asociaii n timp i spaiu. Estecu att mai greu s ne imaginm astzi ce apropieri au existat ntreprimii sumerieni i popoarele vecine din aceeai epoc, aa cum ne esteaproape imposibil s coborm n timp fie i numai n vremea luiAugustus, att de celebr ca epoc de aur a culturii romane. n secolulal XIX-lea s-au fcut cteva mari descoperiri n domeniul urmelormateriale rmase de la sumerieni, care au mbogit muzee din ntreagalume, devenite astfel celebre. Extinderea geografic a culturiisumeriene a pornit din spaiul mrginit de Golful Persic, udat deapele Tigrului i Eufratului. Cu 5000 ani n urm, aria aceasta
11 acestea având, nu o dată, funcţii importante pentru conflictul principal, unele astfel de momente, cum ar fi aventurile lui Cnemon şi Calastris, reprezentând adevărate nuvele. Se observă, deci, că Heliodor preferă, spre deosebire de Longos, scriitura emfatică, complicaţiile textuale, vocabularul încărcat de cuvinte rare şi de neologisme. Tocmai pentru această adevărată exuberanţă a fabulaţiei, cum a fost ea numită în studiile critice, autorii renascentişti au admirat textul lui Heliodor, pe care l-au şi luat, nu o dată, ca model, Shakespeare şi Cervantes delectându-se cu lectura Etiopicelor, carte care i-a servit şi lui Dimitrie Cantemir ca sursă de inspiraţie pentru structurarea Istoriei ieroglifice. Romanul grec, cu toate imperfecţiunile sale, reuşeşte, aşadar, să se impună ca o formă literară viabilă din punct de vedere estetic, dovedindu-se, astfel, perfect reprezentativ pentru epoca în care a apărut şi s-a impus. O epocă, cea elenistică, despre care s-a vorbit adesea în termeni elogioşi, Ovidiu Drimba considerând chiar că am putea analiza modernitatea ei, esenţială pentru fundamentele de mai târziu ale culturii moderne. Căci prestigiul cu dimensiuni de mit al lui Alexandru Macedon însuşi, figură intrată rapid în lumea legendelor populare dar şi în literatura cultă prin difuzarea, pe scară largă, a romanului vieţii sale, a influenţat profund nu doar evoluţia romanului grec, ca specie literară, ci şi răspândirea sa. ROMANUL LATIN. PETRONIUS, SATYRICON. SATIRĂ, PARODIE, PICARESC ORIGINILE PROZEI LATINE Proza latină, constituită în descendenţa directă a celei greceşti, este ilustrată, trebuie însă să precizăm de la bun început acest lucru, în primul rând de istorici. Aducând în sprijinul acestei afirmaţii o serie de argumente ce ţin de caracterul general al romanilor, unul practic, raţional şi lucid, Ovidiu Drimba subliniază, de asemenea, în studiile sale din Istoria culturii şi civilizaţiei, că lucrările şi tratatele de istorie au reprezentat mult timp aspectele cele mai caracteristice ale prozei latine. Desigur, orice exemplificare şi / sau enumerare începe cu Caius Iulius Caesar ( î.e.n.), autorul celebrelor comentarii Despre războiul civil, ca şi al unei adevărate capodopere, Despre războiul gallic, în care cele 7 cărţi corespund celor 7 ani ai acestui război şi în care Caesar se remarcă prin stilul rapid, concis şi sobru. Alte nume care se cer amintite sunt cele ale lui Titus Livius (59 17 î.e.n.), cel care a scris De la întemeierea Romei, Sallustius (85 35 î.e.n.), cel care, în Conjuraţia lui Catilina, prezintă istoria drept o operă a unor personalităţi singulare şi copleşitoare, ca produs al pasiunilor şi faptelor acestora. De asemenea, de reţinut sunt Istoriile lui Tacitus ( e.n.), precum şi Suetonius ( e.n.), acesta din urmă aparţinând deja, la modul cel mai clar istoriei literaturii, mai cu seamă prin cărţile sale Despre oamenii iluştri şi Vieţile celor 12 Cezari. Pe autor nu-l mai interesează exclusiv circumstanţele istorice ale unei întâmplări sau ale unui fenomen, ci, mai ales, pitorescul ambianţei şi viaţa privată a figurilor istorice care 21 22
istoria literaturii universale ovidiu drimba pdf download
13 aşa cum s-a afirmat nu o dată, adevărate personaje picareşti avant la lettre. În ceea ce priveşte semnificaţia noţiunii de proză picarescă, Dicţionarul enciclopedic precizează că aceasta reprezintă un tip de literatură caracterizată prin critica moravurilor şi a relaţiilor sociale, apărută şi dezvoltată în Spania secolelor XVI XVII, în principal ca urmare a condiţiilor social-economice determinate de zdruncinarea economiei feudale. Eroul acestui tip de literatură, scrisă, de obicei, la persoana întâi, face parte din mediul lumii de jos dar se distinge printr-o inteligenţă vie, o mare capacitate de adaptare la situaţiile cele mai diferite. Aceste trăsături îi caracterizează şi pe eroii lui Petronius din Satyricon. În ediţiile moderne, textul este împărţit în 141 de capitole, în general considerate ca făcând parte din trei secţiuni: primele 25 de capitole reprezintă aventurile lui Encolpius, naratorul care cutreieră prin diferite locuri şi medii sociale (o şcoală de retorică, un bordel, o petrecere deşucheată). Centrul de greutate al romanului este reprezentat de ospăţul lui Trimalchio, capitolele Trimalchio este un libert îmbogăţit peste noapte, care organizează un banchet fastuos dar lipsit de bun gust şi de orice măsură, la care ajung să fie invitaţi şi Encolpius, însoţit de prietenii săi, Giton, Ascyltos, precum şi profesorul de retorică Agamemnon. Primele două părţi sunt plasate, ca loc de desfăşurare, în Italia meridională, mai precis în provincia Campania, nu departe, au stabilit cercetătorii pe baza indicaţiilor textului, de oraşul Napoli de azi. Ultima parte a cărţii este reprezentată de aventurile lui Eumolpus, un bătrân poet rătăcitor, care alege să-i urmeze pe Encolpius şi pe prietenii acestuia. După o furtună pe mare, cei trei, Eumolpus, Encolpius şi Giton ajung la Crotona, unde vor reuşi să trăiască regeşte o bună bucată de vreme, speculând credulitatea vânătorilor de testamente care, crezându-l pe Eumolpus un om foarte bogat, le fac celor trei tot felul de servicii, cu speranţa unei recompense substanţiale care să fie stipulată în testamentul pe care bătrânul Eumolpus promite să-l redacteze în cel mai scurt timp. Fragmentele care s-au păstrat se încheie fulminant, cu adunarea pretendenţilor la averea lui 25 Eumolpus pentru a asculta testamentul acestuia; iar el declară că îşi va lăsa iluzoriile avuţii numai celor care, după moartea sa, îi vor mânca trupul, în prealabil tăiat în bucăţi în faţa tuturor cunoscuţilor Se poate spune, aşadar, că, în forma cunoscută astăzi, romanul Satyricon reprezintă o adevărată saga umoristică a Antichităţii; de asemenea, incluzând şi o serie de elemente care reuşesc să se structureze într-o adevărată retorică parodică, se poate afirma chiar ca autorul pune în discuţie literatura epocii neroniene în ansamblu, act de mare curaj, dus până la capăt de Petronius cu aplomb şi cu o stăpânire deplină a mijloacelor artistice. Cât despre discursul romanesc în sine, acesta se articulează într-o naraţie cadru în care sunt inserate povestiri relatate de diferitele personaje ale cărţii. Avându-se în vedere modul de structurare a materialului narativ, precum şi intenţionalitatea parodică evidentă a autorului cărţii, Satyricon a fost considerat, nu o dată, drept primul mare roman din istoria literaturii universale. În primul rând pentru că, dintre exemplele literaturii antice, acest text corespunde perfect mărcilor recunoscute ca definitorii pentru discursul romanesc: include o naraţiune de întindere mai mare decât o nuvelă, relatarea, rămânând pe teritoriul evident al ficţionalităţii, cuprinde, totuşi, şi elemente care o plasează în sfera cotidianului. Tocmai de aceea, René Martin a demonstrat convingător că, asemenea lui Don Quijote sau altor opere romaneşti moderne, cartea lui Petronius ilustrează, în egală măsură, şi o criză a eposului, căci oamenii îşi pun mereu întrebări la care nu găsesc întotdeauna răspunsuri şi, de asemenea, îşi problematizează mereu căutările care se dovedesc a fi, adesea, extrem de ambigue; pe când, în cadrul eposului, eroii de epopee nu au nevoie să-şi pună întrebări, deoarece în lumea lor există doar răspunsuri. Tocmai de aceea, personajele eposului clasic acţionează solidar cu membrii comunităţilor din care fac parte şi, fără excepţie, fac aceasta în virtutea imperativelor ce decurg din chiar statutul lor definit de stilul înalt şi solemn. René Martin consideră chiar că, spre deosebire de romanele greceşti, cele care ţineau de istorie şi / sau eveniment, Satyricon este cel dintâi roman-recherche în adevăratul sens al cuvântului, fiind, cel puţin în egală măsură, şi un roman problematizant, un roman al condiţiei umane avant la lettre. 26 2ff7e9595c
Comments